Muzeul Zambaccian – locul unde s-au intersectat arta si istoria

Serile de toamnă sunt cele mai potrivite pentru o plimbare. Vara îmi plac diminețile, când e răcoare și bate lumina fix în ferestrele camerei unde am cărțile și micul meu birou. Dacă diminețile de vară sunt, pentru mine, cele mai bune pentru scris, serile de toamnă sunt dedicate melancoliilor de sorginte urbană.

Îmi place deci să mă plimb uneori pe străzile din cartier și să dau cu piciorul frunzelor de pe trotuare. Când eram mică făceam același lucru în pădurea Trivale din Pitești, orașul în care m-am născut. Din pădurea întinsă prin care trecea o șosea asfaltată pe care nu se putea circula decât până la un anumit punct, culegeam toamna frunze colorate, dar mai ales castane. Nu aveam nevoie de ele, nu le foloseam la nimic. Le băgam în buzunar, le mângâiam, pentru ca mai apoi să le arunc. Le luam pentru că îmi plăcea maroul lor lucios. Arătau ca o bijuterie sau ca o bomboană de ciocolată.

Între timp, nu am mai cules castane, dar am rămas cu obiceiul de a vântura frunzele cu piciorul…

Una dintre străzile pe care mă plimb toamna asta este „Muzeul Zambaccian” unde se află și casa care i-a dat numele. De când mă știu, rezonanța exotică a acestui nume mi-a sunat cumva aparte în urechi, iar când am avut șansa să văd și muzeul și să pătrund în universul construit de colecționarul de artă Krikor Zambaccian, mi-a devenit limpede ce m-a atras la el.

Armean de origine, dintr-un tată originar din Cezareea Capadociei (un loc pe care încă nu l-am vizitat și pe care îmi doresc mult să-l văd cu prima ocazie), Krikor H. Zambaccian s-a născut la Constanța, a studiat primii ani la Iași, apoi s-a mutat la București. A trăit frumos, a copilărit într-un mediu cultural și artistic. I-au plăcut expozițiile, artele și muzica, mai ales Wagner și Beethoven. A început să colecționeze încă din tinerețe, cu ocazia diverselor expoziții mai mari, o lucrare, două de Gore Mircescu sau Dimitrie Florian.

În 1906, cu ocazia unui astfel de eveniment de la Palatul Artelor, i-a venit ideea de a cumpăra lucrări de Nicolae Grigorescu, Vermont și Verona. Desigur, la început banii veneau de la tatăl său pe care Krikor îl convingea să facă aceste investiții, citindu-i recenzii din presa vremii.

A crescut iubind arta, învățând mereu despre ea. În anul 1907 s-a înscris la Institutul Superior de Comerț din Anvers. A ajuns de acolo la Paris unde a început adevărata sa viață boemă, cunoscând și intrând în mediile artistice ale vremii.

Ca sublocotentent în armată în primul război mondial, i-a cunoscut pe front pe Corneliu Medrea, Iosif Iser și alții, un mare grup de artiști din Moldova care s-au mutat după anii 20 în București unde s-a stabilit și Zambaccian care a început, tot atunci, să cumpere masiv lucrări ale artiștilor români Nicolae Tonitza, Ciucurencu, Petrașcu, Camil Ressu, Nicolae Dărăscu, convingându-și și fratele să intre în afacerile cu tablouri și artă.

Casa în care a locuit și și-a adunat colecția a fost donată în 1947 statului român cu tot ce era în ea, adică sute de lucrări, picturi și sculpturi, precum și piese de mobilier.

Din declarațiile lui Marcel Zambaccian descendentul familie, aflăm că, inițial, aceasta a fost de fapt casa pe care viceprim-ministrul Mihai Antonescu, i-a făcut-o iubitei sale, văduva Elena Kerciu, pe care a trimis-o în Elveția în momentul în care și-a dat seama că Germania va pierde războiul.

Povestea zice că omul politic a vrut să-i expedieze acesteia și un număr mare de napoleoni de aur, dar transportul a fost oprit la graniță. Mareșalul Ion Antonescu a aflat, s-a înfuriat peste măsură. A scăpat totuși de mânia acestuia și i-a vândut rapid casa lui Zambaccian. Dar nu putem pune preț pe declarațiile acestuia, procesele pe care le-a intentat nu s-au terminat cu succes, instanțele din România nu i-au dat câștig de cauză…

În cartea sa, însă, Zambaccian scrie negru pe alb că a construit-o special pentru a deveni muzeul care să găzduiască marea sa colecție…

În orice caz, Zambaccian era un Mecena al epocii, un om cu adevărat pasionat de artă și de colecționarea lucrărilor artiștilor aflați la început de drum, care aveau să devină în timp mari pictori sau sculptori, confirmând instinctele de afacerist ale acestuia, precum și flerul său în ceea ce privește achizițiile profitabile.

Despre colecționar, nepotul lui, Marcel Zambaccian, spunea că „era un maniac. Iubea tablourile mai mult decât propria familie. Dacă ar fi fost să aleagă între a a da un tablou la care ținea foarte mult sau a i se tăia degetele de la mână, opta pentru tăierea degetelor. Tata era altfel, era cel care dirija banii familiei. Exasperat de excesele lui Krikor, care dezechilibra bugetul afacerilor, tata a vrut, la un moment dat, să-și retragă cota parte și să-l lase pe frate-său singur. Nu l-a lăsat însă bunica.”

Strada „Muzeul Zambaccian” este una liniștită. Nu foarte circulată, ea exercită o atracție irezistibilă pentru cei care vor să locuiască într-o parte discretă a Bucureștiului. Și plină de secrete.

Peste bulevardul Dorobanți, înspre Calea Floreasca, la 10 minute de mers pe jos de Muzeul Zambaccian, se află strada George Călinescu unde este și casa marelui critic literar. Cei doi, Călinescu și Zambaccian, au fost prieteni, așa se face că, dacă citiți „Bietul Ioanide” sau „Scrinul Negru”, veți descoperi în paginile volumului un personaj descris ca mare colecționar de artă pe nume Maningomian. Acesta nu e altul decât Krikor H. Zambaccian.

Multe sunt de povestit despre familia Zambaccian și istoria ei, dar las cărțile să le dezvăluie celor curioși. În orice caz, că veți afla (sau nu) mai multe, atunci când vă veți plimba pe această stradă, să vă gândiți puțin și la ceea ce s-a întâmplat dincolo de zidurile casei unde istoria artei îmbogățit cu lucrări valoroase.

Și dacă e încă soare afară, intrați pe poarta mică a curții și pătrundeți în casa Zambaccian ca într-un univers aparte…

ARTICOLE SIMILARE

Follow @instagram